Un patriot febril, care visa la proiectul
Daciei Mari, fapt care deranja elita politica romaneasca, marile puteri
vecine si, mai ales, serviciile secrete. Eminescu devine ziarist in 1876
si aceasta este meseria pe care o va profesa pana la sfarsitul vietii.
Lucreaza la Curierul de Iasi, dupa care ajunge la ziarul Timpul din
Bucuresti, publicatie afiliata Partidului Conservator, scrie evz.ro.
n 1880 devine redactor-sef, si ia o atitudine dura vizavi de
miscarile politice care aveau loc in Romania,prin articole acide la
adresa coruptiei si tradarii intereselor nationale de catre clasa
“grecoteilor” si “bulgaroilor cu ceafa groasa”. In trei ani, pana in
1883, anul “oficial” al alienarii sale, Eminescu isi facuse deja dusmani interni si internationali.
Problema internationala
Eminescu s-a aratat foarte vehement in ceea ce priveste
instrainarea Basarabiei, a politicii interne care urmarea aservirea
scopurilor Imperiului Austro-Ungar (printre care renuntarea la Ardeal),
dar si chestiunea spinoasa a invaziei evreiesti in Moldova. Iata de ce
poetul nepereche devenise o problema internationala. In momentul in care
va incepe sa atace si conducerea partidului sau, si inclusiv pe Titu
Maiorescu, devenisera foarte clare zvonurile ca se va face ceva pentru a
i se astupa gura “slobodului Eminescu”.
Din cauza spiritului justitiar si critic cu care isi sustinea
ideile, Eminescu se cearta cu Zizi Cantacuzino, cu C.A. Rosetti, I.C.
Bratianu, si multi altii. Titu Maiorescu nota in Jurnalul sau, printre
altele: “Grea epoca Eminescu…”. In 1882, poetul ii marturisea Veronicai
Micle: “Sunt un om urat si temut, fara nici un folos…, unul din oamenii
cei mai urati din Romania…Naturi ca ale noastre sunt menite sau sa
infranga relele sau sa piara, nu sa li se plece lor”.
Societatea secreta
In 1882, Eminescu ia parte la infiintarea unei societati secrete,
“Societatea Carpatii”, care va atrage atentia marilor puteri europene
prin natura conspirativa a discutiilor ce aveau loc la intruniri. Scopul
principal al acestor reuniuni era sustinerea Ardealului in favoarea
dezlipirii de Imperiul Austro-Ungar si alipirea lui de tara.
Se pare ca aceasta societate secreta romaneasca crease o retea de
depozite cu armament usor la granita cu Transilvania si nu numai.
Societatea Carpatii luase legatura cu romani nationalisti din Ardeal si
crease depozite secrete cu arme, scopul fiind acela de a se ridica la
“lupta de gherila” impotriva ocupantului maghiar la momentul ales de
conducerea organizatiei. In toate aceste actiuni era implicat direct
poetul Mihai Eminescu, fapt care a deranjat nu numai cancelariile de la
Berlin si Viena, ci si guvernul de la Bucuresti, care a luat masuri, la
presiunea externa, impotriva Societatii Carpatii.
Conducerea a fost arestata si judecata intr-un proces public, iar
liderii ei in frunte cu cei doi ziaristi exilata cu vaporul pe Dunare.
Pe Eminescu, Guvernul nu-l implica intr-un proces public, deoarece ar fi
iesit un scandal national, fiind iubit si recunoscut de romani. Atunci
se pare ca s-a pus la cale, prin operatiuni speciale ale serviciilor
secrete, eliminarea din viata sociala si publica a Poetului National.
Boala misterioasa
La comanda Imperiului Austro-Ungar vor fi inserate in cadrul
grupului iscoade, iar Eminescu va avea tot timpul pe urmele sale spioni,
care trimiteau rapoarte regulate asupra activitatilor si discutiilor
purtate in cadrul intalnirilor. Iata ce continea o parte din raportul pe
care ambasadorul austriac la Bucuresti, baronul Mayer, l-a transmis
superiorilor sai: “S-a stabilit ca lupta impotriva Austro-Ungariei sa
fie continuata…
S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenta. Eminescu, redactor
principal la Timpul, a facut propunerea ca studentii transilvaneni de
nationalitate romana, care frecventeaza institutiile de invatamant din
Romania pentru a se instrui, sa fie pusi sa actioneze in timpul vacantei
in locurile natale pentru a orienta opinia publica in directia unei
Dacii Mari”.
La un an dupa rapoarte, Eminescu “innebunea” brusc. Cum comenta
presa vremii evenimentul? “Dl. Mihai Eminescu, redactorul ziarului
Timpul, a innebunit. Dl Paleologu va lua directiunea sus-zisului ziar’'.
Luate punct cu punct, lucrurile devin discutabile: Titu Maiorescu
mentioneaza frecvent si “cifrat” numelor doctorilor care s-au ocupat de
starea de sanatate a poetului, iar atat Maiorescu, cat si alti apropiati
lipsesc din tara chiar in perioada cand se declanseaza “boala”
poetului. Documente ale vremii reprezinta dovezi ca Maiorescu nu era
strain de complotul impotriva jurnalistului politic incomod.
Condamnarea totala
Pe 6 iunie 1883, Eminescu citeste poemul “Doina” la Junimea. Un
poem care constituit condamnarea totala la nebunie si la moarte a
poetului. “Doina” intruchipa testamentul politic al lui Eminescu, care
dorea o Romanie mare, totala, unita. 28 iunie 1883 este data la care
Eminescu a fost internat prima oara. Dar…Tot la aceasta data,
Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu Romania pentru 24 de ore,
timp in care Germania trimitea scrisori de amenintare Romaniei, prin
intermediul carora o soma sa intre in alianta militara. In acea zi
trebuia sa se semneze un tratat secret intre Austro-Ungaria, Germania,
Italia, pe de o parte, si Romania, pe cealalta parte.
Tratatul stipula, printre altele, interzicerea oricaror proteste
pentru eliberarea Ardealului, iar una dintre conditii era ca
activitatile in acest sens care aveau loc la Bucuresti sa fie interzise!
Pe acest fond s-a produs prima internare a lui Eminescu, si tot in
acest context este raspandit zvonul nebuniei lui, a bolii venerice de
care suferea. Prin urmare, jurnalistul politic Eminescu era anihilat.
Regele Carol I semna linistit, in octombrie 1883, Tratatul secret cu
Germania si Austria.
S-a aratat ca diagnosticele puse de anumiti medici erau fanteziste
si nu se bazau pe observarea simptomelor, care pareau sa indice altceva.
Atat familia, cat si Veronica Micle nu au primit nicio informatie
despre starea de sanatate a poetului.
Tratament cu mercur
I s-a pus diagnosticul “ciudat” de sifilis (se pare ca Eminescu nu
manifesta simptomele proprii bolii), iar pentru ca la vremea respectiva
nu exista un tratament concret impotriva acestei boli, medicii din
ospiciu l-au trecut pe un tratament soc pe baza de mercur.
Tratamentul i se administra regulat, in ciuda faptului ca era
cunoscuta drept o substanta toxica, chiar si in doze foarte mici. De la
prima “imbolnavire” si pana la data decesului, viata lui Eminescu a
insemnat un nefericit drum spre ospicii, dupa bunul plac al celor din
tara, si din afara, care ii doreau raul. Dupa singurul moment in care a
mai reusit sa publice un articol denuntator intr-o gazeta, sub protectia
anonimatului, avea sa fie depistat si ridicat, fara a mai fi eliberat.
La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota in jurnalul sau: “…astazi pe
la 3 ore a murit Eminescu, in institutul de alienati al d-rului Sutzu,
de o embolie”. Unul dintre cei mai mari romani murea “in cea din urma
mizerie”, dupa cum anunta sora sa, Harietta.
Dr. N. Tomescu, unul dintre medicii care s-a ocupat de Eminescu
noteaza in unul din jurnalele sale: “Oricum ar fi, sfarsitul total nu
parea iminent, caci el se nutrea bine, dormea si puterile se sustineau
cu destula vigoare. Un accident (n.r.- Eminescu a fost lovit in cap cu o
piatra de catre un pacient nebun) insa de mica importanta a agravat
starea patologica a cordului si a accelerat moartea”
Tot doctoral Tomescu nota dupa autopsie: “Eminescu n-a fost
sifilitic…Adevarata cauza a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul
cerebral, oboseala precoce si intensa a facultatilor sale intelectuale”.
Ce folos, ceea ce “fabricasera” dusmanii sai si serviciile secrete se
perpetuase deja…
O
teză de doctorat dedicată acestui subiect de către Leonard Velcescu,
un specialist român în istoria artei stabilit de mai mulţi ani la
Paris, publicată în anul 2.000, arată că numărul de statui antice de
daci este mult mai mare, peste 100 de bucăţi şi este răspândit în toată
lumea, în Italia, în Anglia, Franţa, Spania, Rusia, Danemarca, Israel,
Statele Unite etc. 
